Undeva, in sudul arhipelagului Japoniei, exista o mica insula. Pare insignifianta, la prima vedere. Are o lungime de 60 km si o latime de doar 10. Cu toate acestea, aici a aparut una dintre cele mai complete, complexe si redutabile forme de lupta cu mainile goale sau cu arme, creata de civilizatia japoneza. Ascunsa, puternica, tacuta si modesta, calea Goju din Okinawa este nespus de grea si dureroasa pentru cel care se incumeta sa o urmeze. Insa pentru acela care nu se sperie de rigorile antrenamentului, transformarile prin care trece trupul si spiritul sau sunt dincolo de orice imaginatie. Karate Goju-Ryu Okinawa este, cu siguranta, unul dintre cele mai valoroase secrete ale Asiei. Sa vedem de ce.
Insula Karate-ului
In preajma anului 1340, insula Okinawa era divizata in trei regate care, la acea vreme, erau obligate sa plateasca tribut Imperiului Chinez condus de imparatul Chu Yuen Cheang din dinastia Ming. Lucrurile au evoluat liniar pentru mica insula, devenita intre timp centru comercial si punct de navigatie intre imperiile chinez si japonez, ambele civilizatii lasandu-si in egala masura amprenta asupra specificului culturii locale. Odata cu trecerea timpului, bastinasii se bucura de un relativ statut de autonomie, ceea ce face ca, in anul 1477, dinastia locala Sho sa fie revigorata prin ajungerea la putere a regelui Sho Shin.
Abil cunoscator al obiceiurilor si mentalitatii rebele a localnicilor, regele Sho Shin traia tot timpul sub spaima unei eventuale razmerite care sa-l rastoarne de la putere. Din aceste motive, precum si din dorinta de a-si controla mai usor supusii, paranoicul personaj ordona ca niciun locuitor al insulei sa nu mai poarte niciun fel de arma, in caz contrar vinovatul urmand sa fie osandit la cumplita moarte a fierberii lente de viu.
Edictul nu a avut insa efectul scontat. Cum orice lucru interzis devine si mai tentant, supusii regelui au dezvoltat doua sisteme de lupta care stau la baza karate-ului de astazi: Okinawa Te – o metoda de lupta cu mana goala, practicata de membrii nobilimii si Okinawa Kobudo – o metoda de lupta cu arme artizanale si unelte de munca create de pescari si tarani. Antrenamentul, in ambele metode, era facut in cel mai mare secret, dupa lasarea intunericului, pe plaje si in paduri izolate. Marii maestri de karate okinawaian (foarte diferit de karate-ul japonez) considera, inclusiv in prezent, ca edictul lui Sho Shin a fost actul de nastere al artei Karate.
In anul 1609, clanul Satsuma din sudul Japoniei a invadat insula, transformand-o in teritoriu japonez. Cat despre karate, lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine. Intre timp, insula devenise un pivot crucial al comertului dintre China si Japonia. Asa au ajuns pe insula cativa maestri de kung-fu din sudul Chinei, care au impulsionat cercurile de luptatori okinawaieni, predandu-le tehnici din stilurile de kung fu de sud.
Un astfel de exponent al fenomenului martial chinezesc a fost maestrul Wan Ji, denumit Wanshu in dialectul local. In urma sa, a ramas kata-ul pe care la introdus in insula, kata wanshu fiind prezent si astazi in unele stiluri de karate okinawaian. Sub influenta maestrilor chinezi, stilurile de Te se cristalizasera in trei directii diferite, in functie de regiunile unde se dezvoltasera. Apar, asadar, pe scena istoriei Shuri-Te, Tomari-Te si Naha-Te, acesta din urma fiind stramosul scolii Goju.
Intre traditie si inspiratie
Probabil, cel mai important moment in istoria karate-ului a fost sosirea pe micuta insula a unui maestru chinez care stapanea tehnicile si metodele stilului Shaolin de sud, alaturi de secretele Bai He Quan – stilul Cocorului Alb. Maestrul Chi Liu Lu Kung, cunoscut sub numele japonizat de Ryu Ryuko, apartinea de fel castei nobiliare din Fuzhou, provincia Fukien, ajungand in Okinawa ca fugar, in urma unei rebeliuni inabusita de trupele imperiale care banuiau ca membrii familiei sale ajutasera cu bani pe initiatorii razmeritei.
Ajuns in insula, fostul nobil chinez isi castiga existenta lucrand ca tamplar si zidar. Zilele sale se scurgeau intre munca la atelier si sesiunile de antrenamente. Astfel imbatraneste si se retrage la marginea unui sat, indeletnicindu-se cu impletitul cosurilor de bambus. Putini aveau habar de uriasul potential de luptator al batranului.
Printre acestia se afla Higaonna Kanryo, un tanar entuziast care isi dorea sa invete arta luptei de la Ryu Ryuko. In acest scop, i-a facut o vizita batranului, ocazie cu care a fost martor pe viu al puterii si valorii metodelor traditionale de antrenament. Pe cand ajungea la casa maestrului, s-a intamplat ca, in acelasi moment sa apara si un luptator care vroia cu tot dinadinsul sa-l provoace pe batran la o lupta. Cum acesta refuzase in mai multe randuri, intraznetul personaj a facut o demonstratie de forta in fata lui Ryu Ryuko. Plin de sine, luptatorul a luat o bucata groasa de bambus verde si a rupt-o in maini, de parca ar fi fost vorba de creion subtire.
Tanarul Kanryo era uluit: bambusul verde este extraordinar de rezistent, iar de o asemenea performanta este capabila doar o gorila, animal de o forta imensa, care se hraneste de mii de ani cu bambus verde si care a evoluat fizic pentru a sfarama coaja bambusului si a se hrani cu miezul dulce. In fata demonstratiei uluitoare de forta, Ryu Ryuko a ramas insesibil. Tacut, a luat o bucata de bambus mai mare decat cea aleasa de luptator. Dupa care s-a indreptat spre acesta si si-a spus:
„Tu ai rupt-o, frangand-o de la mijloc, da? Eu am sa o sfasii in doua bucati.”
„Imposibil!”, a exclamant, neincrezator, razboinicul. „Eu mi-am antrenat forta mainilor peste 20 de ani, inainte sa ajung sa rup bambusul, dar sa-l sfasii, sa-l smulgi ca si cum ar fi o bucata de hartie, este imposibil, nici 10 oameni care trag concomitent nu pot face asa ceva… ”
„Bine”, i-a zis Ryu Ryuko. „Priveste doar!”
Maestrul chinez a luat bambusul, tinandu-l orizontal, in ambele maini, dupa care a tras, pana cand tulpina cea verde a inceput sa se intinda si sa se subtieze de la mijloc, rupandu-se intr-un final. In coliba batranului linistea era mai grea decat plumbul. Razboinicul a iesit cu capul plecat, convins ca fusese martorul unui adevarat fenomen mistic. Tanarul Kanryo era in extaz. Devenit elev al batranului, a studiat, invatat si aplicat tot ce il povatuise acesta, insusindu-si toate metodele si adaugand unele de conceptie proprie in decursul antrenamentelor epuizante care se desfasurau dupa caderea intunericului. Ajuns maestru la randul sau, Kanryo l-a intalnit pe Chojun Miyagi care i-a fost discipol si a dat forma finala karate-ului Goju din Okinawa.
